Componentele cetatii
Bastionul Aurit
Bastionul Aurit a fost construit, așa cum rezulta din inscripția aflată pe una dintre pietrele profilate vizibile pană mai ieri, în anul 1572, la comanda principelui Ștefan Báthory. Acest bastion a fost puternic afectat de asediile turcești datorită orientării lui spre Dealul Pisica (Ciuperca), de unde artileria otomană a bombardat cetatea în anii 1598, 1658 și 1660. Reparațiile au devenit inevitabile cu precădere după asediul din 1660, când cazematele bastioanelor Aurit și Roșu au fost dărâmate împreună cu curtina dintre ele, iar în alt loc al bastionului turcii au spart o mare breșă. O reparație de mare amploare a fost făcută și după asediul austriac din 1692, deoarece latura nordică a Bastionului a fost grav avariată.
Bastionul Ciunt
Bastionul Ciunt a fost construit, sau cel puțin început în timpul domniei principelui Ioan Sigismund, însă nu sînt dovezi concludente în această privință. În timpul asediului turcesc din 1598, comandantul de artilerie italian, în raportul inaintat superiorilor săi, notează că bastionul a fost construit în timpul lui Ștefan Báthory (1571-1575). Comandantul italian mai menționează că, întrucât a stat mult timp neterminat, bastionului i s-a zis „Ciunt”. Cel mai probabil este că a fost edificat cândva între 1574-1580. În 1581, principele transilvănean Ștefan Báthory menționează într-un document trei bastioane terminate în cetatea Oradiei. În zilele 17 și 21 octombrie 1598, în timpul asediului, Bastionul Ciunt a fost minat și avariat grav de două ori. În 1599, refacerea vârfului acestuia se face sub supravegerherea lui Cesare Porta și apoi a lui Giovan-Marco Isolano. Terminarea reparației bastionului este inscripționată pe ultimul bloc de sub brâu, unde se află dăltuit anul renovării: 1599. În timpul asediului din 1692, latura nordică a fost practic distrusă, spre deosebire de flancul vestic rămas aproape intact. El va fi refăcut în anii stăpânirii austriece.
Bastionul Roșu
Bastionul Roșu a fost construit la comanda principeului Ștefan Báthory. El cunoaște mai multe etape constructive, acestea extinzandu-se între 1580 și 1598, anul asediului turcesc, când se remarcă că bastionului nu îi mai lipsea decât o parte din umplutură. Concepția originală îi aparține arhitectului italian Domenico Ridolfini da Camerino, însă se va definitiva după planurile mai realiste ale unui alt architect italian, Ottavio Baldigara. Asediul din 1660 a afectat grav urechea estică a acestui bastion, pe o porțiune de aproximativ 25 de metri, fiind aruncată în aer de turci. Această bucată va fi refăcută și întărită cu aproape un metru un plus la grosimea zidului, fapt vizibil și astăzi.
Curtina dintre bastionul Aurit și Ciunt
Curtina dintre bastionul Aurit și Ciunt a fost construită în timpul primei domnii a lui Sigismund Báthory, în anii premergători anului 1584, an când ea era cu siguranță terminată, deși există păreri că latura sa estică, spre Bastionul Ciunt ar fi fost terminată în 1581. De asemenea sunt semne în zid care argumentează construcția sa în etape. Modul de construcție diferit față de celelalte construcții contemporane din Cetatea Oradea, dar și faptul că între sectoarele edificate acum pereții prezintă o cezură, reprezintă o elocventă dovadă pentru specialiștii în domeniu că ele nu au fost ridicate concomitent, ci succesiv, etapizat.
Bastionul Bethlen
Vârful Bastionului Bethlen (sud-vestic), în prim plan se vede urechea vestică, cea pe care în extremitatea exterioară apare inscripția și stema familiei princiare și anul 1618 al finalizării construcției. Acest bastion nu a putut fi terminat înaintea asediului turcesc din 1598. Până la terminarea construcției în 1618, decenii de-a rândul a fost constituit doar din pământ bătut și întărit la exterior cu nuiele. Pentru o bună perioadă de timp a fost numit din această cauză „bastionul de pământ". În forma actuală a fost ridicat după planurile arhitectului Giacomo Resti din Verona, primind numele principelui omonim (Gabriel Bethlen).
Bastionul Crăișorul
Bastion Crăișorul a fost proiectat de arhitectul italian Giulio Cesare Baldigara și construit între 1569-1570 în timpul domniei principelui Ioan Sigismund. Bastionul este acoperit cu un parament de piatră fasonată, blocuri de dimensiuni apreciabile și dispuse în 15 asize. Pe latura estică lipsesc multe astfel de elemente constructive, lăsându-se să se vadă „umplutura” din spatele său, ea fiind alcătuită cu precădere din pietre de râu, bucăți de gresii și șisturi, cărămizi și varii fragmente arhitectonice provenite din construcțiile medievale. O parte din blocurile paramentului au rezultat din tăierea unor fragmente arhitectonice recuperate din vechile construcții, fiind montate în zid cu părțile profilate spre interior.
Curtina spre Bastionul Aurit
Curtina spre bastionul Aurit a fost realizată în 1580-1581, în ultimii ani ai domniei lui Cristofor Báthory. Este un zid masiv, flancat în interior de cazemate. Baza sa este din blocuri masive de piatră, la fel ca și brâul, iar cărămida este cea care dă nota dominantă a construcției. La rândul său a fost afectată de desele asedii și bombardamente, ca atare partea-i superioară, deasupra brâului, este refăcută rapid cu piatră brută adusă din cariera de calcar de la Betfia. Bastionului Aurit (urechea sud-estică) a fost construit, așa cum rezulta din inscripția aflată pe una dintre pietrele profilate vizibile până mai ieri, în anul 1572, la comanda principelui Ștefan Báthory. Acest bastion a fost puternic afectat de asediile turcești, datorită orientării lui spre Dealul Pisica (Ciuperca), de unde, artileria otomană a bombardat cetatea în anii 1598, 1658 și 1660. Reparațiile au devenit inevitabile, cu precădere după asediul din 1660, când, cazematele bastioanelor Aurit și Roșu au fost dărâmate împreună cu curtina dintre ele, iar în alt loc al bastionului turcii au făcut o mare breșă. O reparație de mare amploare a avut loc și după asediul austriac din 1692, deoarece latura nordică a Bastionului a fost grav avariată.
Curtina spre Bastionul Bethlen
Curtina spre Bastionul Bethlen văzută de pe urechea vestică a Bastionului Crăișorul. Această zonă de curtină ce se extinde între Bastionul Crăișorul și Bethlena fost construită pare-se numai după vara anului 1599 până prin 1604, după cum indică izvoarele privind lucrările de la Oradea. Ea nu apare pe niciun plan sau stampă anterioară, nici la Giovanni-Marco Isolano ori Cesare Porta (1598-1599), nici la Hoefnagel. Toți indică prezență vechiului zid medieval în această zonă la sfârșitul secolului al XVI-lea. Aspectul său compozit - calcar de Betfia, piatră profilată din vechile construcții medievale, cărămidă, șisturi cristaline, gresii - a determinat ipoteza că ea ar fi fost construită de garnizoana austriacă rămasă în cetate până prin 1606. Teama de un atac fie din partea turcilor, fie din partea adversarilor transilvăneni, i-ar fi determinat să treacă ei la construcția acestei curtine, chiar dacă nu dispuneau de forță de munca specializată.
Curtina dintre Crăișorul și Roșu
Curtina dintre Crăișorul și Roșu a fost construită odată cu cu lucrările la bastionul Roșu, între anii 1584 și 1598. La baza curtinei se pot vedea blocurile de piatră, iar deasupra lor până la brâu se ridică un perete din 89 de rânduri de cărămizi. Brâul, vizibil în partea superioară a zidului, este mai jos decât cel al bastionului Roșu și mai înalt decât cel al Crăișorului, din cauza diferențelor de construcție din epoci diferite.
Corpul A
Corpul A - Palatul princiar a fost construit între anii 1620 și 1629, în timpul lui Gabriel Bethlen, după planurile arhitectului italian Giacomo Resti.
Cronologic, acest corp de clădire închide o epocă și deschide alta. Pune punct cetății medievale a Oradiei și se configurează în punctul zero al cetății renascentiste, fiind prima clădire edificată în actualul complex fortificat. Funcțiunea inițială era de fortificație, dar și de Palat princiar. Clădirea era considerată a doua reședință princiară după cea de la Alba-Iulia. De-a lungul secolelor, asupra sa se intervine de mai multe ori, fiind reparată, însă mărturia măreției sale se păstrează în Sala cu Grifoni. Actualmente, aici își desfășoară activitatea Facultatea de Arte Vizuale din Universitatea Oradea, fapt observabil prin amplasarea lucrărilor artistice ale studenților de aici. În viitorul apropiat se preconizează ca în această latură a Palatului princiar să se amenajeze un muzeu al Cetății, o bibliotecă, acel asylum litterarum care a făcut faimoasă la un moment dat cetatea Oradea (Biblioteca Episcopului Ioan Vitéz de Zredna, cuprinzând cărți copiate aici sau comandate în Italia. Ea a stat la baza celebrei biblioteci Corviniana a lui Matei Corvin și a servit pentru elevarea multor principi, diplomați sau umaniști transilvăneni) și o cafenea. Un lapidariu la subsol, cu spații expoziționale, spații de depozitare, spații de cercetare, laboratoare, spații administrative, cafenea, spațiu comercial, garderobă, spații pentru secretariat și informații, sală de lectură, bibliotecă virtuală, grupuri sanitare și punct termic, însumând 5.909,60 metri pătrați restaurați și refuncționalizați.
Corpul B
Palatul Princiar - actualul Corp B (colțul vestic) a fost construit în două etape între 1620-1629, respectiv 1638-1648, sub oblăduirea principelui Gabriel Bethlen și după planurile arhitectului italian Giacomo Resti. Inițial făcea legătura între vechea catedrală gotică și palatul episcopal renascentist (Corpul A), si corpul A avea rol inițial de reședință princiară. Actualmente leagă extremitatea sudică a palatului cu biserica barocă. El adăpostește în interiorul său Direcția Județeană a Arhivelor Statului, filiala Bihor.
Corpul C
Corpul C, latura sud-estică a Palatului Princiar, a fost construit între anii 1638-1648, în timpul principelui Gheorghe Rakoczi I. Planurile sale au fost elaborate la comanda conducătorului transilvănean de arhitectul autohton Emeric Sardi din Cluj. El păstrează, ca și celelalte două corpuri ale complexului princiar, un rol primordial de reședință a prințului. Interesantă este prezența celor 7 arce ce închid pridvorul de pe fațada exterioară. Pe parcursul secolelor XVIII-XIX asupra sa se va interveni în mai multe rânduri. Azi, el folosește ca sală de cursuri și repetiții pentru trupe de dans modern.
Corpul D
Corpul D - clădirea care a adăpostit statul major al garnizoanei austriece din cetate - a fost construit începând cu anul 1775. Aparține ca concepție aceluiași arhitect militar Lodovico Marini. Se pare că pe locația ocupată de acest corp de clădire, cu un nivel mai jos decât toate celelalte din complexul princiar, având doar un etaj, fusese ocupată anterior de grajdurile construite în timpul principelui Rákoczy al II-lea, servind probabil Poarta de Est.
Azi clădirea este bibliotecă a Facultății de Arte Vizuale.
Corpul E
Corpul E, latura nordică a Palatului Princiar, a cunoscut mai multe etape constructive. Prima este demarată în timpul domniei principelui Gabriel Bethlen. Între anii 1620-1629 se continua construcția sa după planurile arhitectului Giacomo Resti. A treia etapă constructivă (1638-1648) i se datorează lui Gheorghe Rákoczi I și constă în extinderea construcției. Forma actuală, corespondentă ultimei etape de edificare, o ia în urma campaniei de refacere a cetății sub austrieci între 1775-1777. Responsabil pentru actuala formă este arhitectul militar Lodovico Marini.
Clădirea a avut multiple întrebuințări. Inițial servise ca anexă a palatului princiar, ca loc pentru cei ce deserveau Curtea. Pe parcursul secolului al XVIII-lea ia funcțiunea de cazarmă, însă cea mai terifiantă funcție este cea pe care o are între 1945-1952, când servește ca lagăr de tranzit pentru oponenții regimului comunist. Actualmente e dezafectat și marcat de prăbușiri spre curtea interioară.
Corpul G
Corpul G se ănscrie constructiv epocii dominate de arhitectul italian, aflat în soldă austriacă, Lodovico Marini, și temporal aparține anilor 1775-1776. El are forma literei U. Asupra formei sale s-a intervenit pe parcursul secolului al XIX-lea. Rolul său a fost acela de magazie de alimente, apoi de anexă gospodărească, în ultimii ani ca atelier de creație artistică. Conform planurilor de reabilitare și revitalizare a Cetății Oradea, Corpul G urmează a găzdui Administrația Cetății, cu spații administrative, spații de depozitare, circulații, grupuri sanitare, ateliere, coridor și punctul termic - însumând 468,55 metri pătrați restaurați și refuncționalizați.
Corpul I
Corpul I a fost construit între anii 1692-1714 la comanda căpitanului cetății. Până la mijlocul secolului al XVIII-lea a fost sediul administrației militare austriece și al vămii unice a orașului. Forma actuală se datorează arhitectului Lodovico Marini și se configurează între anii 1775-1777, când își schimbă și funcțiunea, fiind doar cazarma inginerilor militari ai garnizoanei din Oradea. Actualmente, în interiorul său își desfășoară activitatea câteva ONG-uri. Pe viitor se preconizează restaurarea și funcționalizarea sa ca centru de organizații cu activități culturale. Mai exact, se prevede un consorțiu cultural, cu spații de birouri, spații administrative, săli de conferințe, centre pentru voluntari, o aulă de conferințe, circulații, garderobă, chicinetă, grupuri sanitare, depozite - însumand 1.366,05 metri pătrați restaurați și refuncționalizați.
Corpul J
Corpul J a fost inițial poarta cetății (1573). Pe el și în proximitatea acestuia se aflau turnul porții și Turnul cu Ceas, ambele vizibile în stampa lui Hoefnagel.
Ab initio, în partea sa dreaptă erau grajdurile și șopronul pentru căruțe. Actuala formă cu cele 6 travee o capătă în anii 1775-1777, când sub îndrumarea arhitectului Lodovico Marini este reconstruit. Tot acum se pierde pentru totdeauna Turnul cu Ceas. Își păstrează funcțiunea de grajd (cele două adăpători prezente în fața Grotei Roșii în imagine fiind edificatoare), însă, nemaiexistând turnul de strajă, i se adaugă cea de cameră a străjerilor. Actualmente, primele două travee, cele cu pridvor, au funcțiunea de birou și au fost restaurate. Cea de a treia travee, Grota Roșie restaurată și dotată, este un spațiu multifuncțional cu menire expozițională. Exteriorul a fost reabilitat tot. Se preconizează ca ultimele travee să devină galerii de artă.
Corpul K
Corpul K a fost construit între anii 1775-1777 după planurile arhitectului Lodovico Marini. Cele două clădiri ridicate atunci (magazia cartierului general al statului major și cazarma ofițerească) au fost unite și au preluat sarcina exclusivă de cazare a ofițerilor. Ridicarea sa s-a făcut, conform surselor istorice, peste edificii mai vechi, locuite de călugării paulini. În conformitate cu planurile de reabilitare și introducere în circuitul turistic al cetății orădene, aici va lua ființă un centru european, în zona de est, cu spații de informare/prezentare și trei centre gastronomice specifice: cafenea, cofetărie și restaurant, iar în zona de vest cu atelier pentru prelucrarea metalelor, atelier de tâmplărie și mobilier, atelier lăcătușerie, atelier de olărit, atelier de sticlărie, anticariat, magazin de antichități, grupuri sanitare și punct termic - 1.809,25 metri pătrați restaurați și refuncționalizați.
Corpul L
Corp L - Cazemata curtinei nordice a fost construit între 1775-1777, în era arhitecturală dominată de arhitectul militar Lodovico Marini. Este o cazemată extrem de solidă și încăpătoare, ea asigurând una dintre zonele cele mai expuse și mai des atacate ale cetății. Bolțile masive din cărămidă stau mărturie asupra acestui aspect. Dincolo de rolul său primordial, acest spațiu a avut și alte funcțiuni. Fiind foarte solidă, dar și rece și întunecoasă, cazemata a funcționat pe timp de pace și ca închisoare. Dacă ea „găzduia” în mod obișnuit doar arestații garnizoanei orădene, în timpul războiului dus de Austria cu Napoleon (1793-1813), aici au fost deținuți circa 450 de prizonieri din armata franceză. În planurile de refacere a cetății, aici apare Strada Breslelor, în partea de est dorindu-se o galerie de vinuri și mâncăruri tradiționale, iar in cea de vest spații anexe pentru teatrul de vară, grup sanitar și un punct termic - însumand 864,45 metri pătrați restaurați și refuncționalizați.
Corpul M
Corpul M cuprinde ansamblu format din Poarta de Est și cele două clădiri adosate ei, respectiv Corpul de gardă și grajdurile. Curtina ridicată între 1582-1583 pentru a face legătura dintre bastioanele Aurit și Roșu nu a avut prevăzută o poartă de acces în cetate pe acest aliniament estic. Pe mai multe planuri, schițe sau descrieri (descrierea luiSzamosközy (1603), nici în planurile lui Benzini (1752) si Marini (1769)) făcute până în anul 1776, când este datat planul lui Lodovico Marini, aici nu apărea nicio poartă. Ea a fost deschisă de comandamentul militar abia în 1777. Lipsa unei porți până la această dată este justificabilă pe această latură datorită expunerii spre dealul Pisica (Ciuperca) de unde veneau majoritatea atacurilor cu guri de foc. Pe latura stângă a porții s-a construit o cameră de gardă, azi cameră pentru paza cetății, iar pe partea stângă simetric cu Poarta de vest grajdurile, de această dată cu aspect de cazemată, îngropate. În fostele grajduri funcționează azi o sală de repetiție pentru o trupă de teatru și un atelier de creație decoruri.
În viitorul apropiat pentru această zonă a fost destinată pentru activități culturale: club, cinema, teatru experimental, teatru de copii, săli de dans, spații de depozitare, grupuri sanitare, punct termic - însumând 1.560,60 metri pătrați restaurați și refuncționalizați.
Corpul P
Ruine Palat de Vară - Corp P - pe la 1572, când a fost construit bastionul Aurit, între urechile acestuia s-au realizat două cazemate, ce comunicau între ele printr-un culoar de legătură. Puțin mai târziu, probabil și datorită amplasării pe axa nord-vestică, deasupra acestora a fost realizat între 1638-1641 un loc de recreere princiară. Construcția simplă făcută pe stâlpi de piatră și acoperiș de șindrilă este menționată documentar cu denominația „casa de vară”. Actualmente se mai se mai păstrează și se poate vedea din acest corp doar subsolul în formă de U.
Poarta de Vest
Poarta de vest (1573) a fost proiectată și construită in timpul domniei principelui Ștefan Báthory. Ea era la un moment dat singurul acces în incinta fortăreței. În stampa lui Hoefnagel poartă purta deasupra sa un turn cu mai multe nivele. Pe tunelul de acces era situată camera de strajă și mecanismul de ridicare a podului. Conform aceleiași surse, lângă poartă a fost construit un turn cu mecanism de orologiu în partea superioară.
Statul Major al Garnizoanei
Statul major al garnizoanei austriece - Corpul D din cetate a fost construit începand cu anul 1775. Aparține ca concepție aceluiași arhitect militar Lodovico Marini. Se pare că pe locația ocupată de acest corp de clădire, cu un nivel mai jos decât toate celelalte din complexul princiar, cu un singur etaj, fusese ocupată de grajdurile construite în timpul principelui Rákoczy al II-lea, servind probabil Poarta de Est. Actualmente, clădirea este bibliotecă a Facultății de Arte Vizuale.